For The Queen.

Here you sit
O,greater Queen
You watch my moves
As you nod.
You may cry or you may laugh
Either way I am reborn
From ashes of your Rome I prepare to go to war.
And I raise my fist above
Yelling all to go and charge.
My dear Queen...trumpets of Heaven sing
While drums of Hell are played.
The Gods desire blood.
I kissed my wife and kids goodbye...
All Hail your honor,Queen,for we shall die for you.
Sadness falls once with the love.
The love for my troops who left are on the ground
The godless earth eats their blood.
I sit and watch them while cleaning my sword
I swear between lips while a tear washes a stain of blood.
We are exhausted,but we shall never fall.
England ours,and we shall not fall.
Raise your arms men,raise them high.
Raise them for the Gods to be blind in the sun that reflects in your armours ,sword and hearts
Kiss your horses and raise up. At arms my brother. At arms my children. Defend your families,defend your Queen and defend your country.
Charge my men...
...Three days of battle,they are not falling,we're not falling. In battle we cry of madness,after battle we cry of pain and during night we cry for our losts.
Bound in blood and sword.
I bury my sword in the soil to wash it from blood.
There is more blood on the field than water to drink...
I kneel looking at the stars senseless being lost in between Gods houses.
For...the Queen
I take out my sword and I see more blood stains. The earth is spilling blood. Earth is suffering while Gods are feasting.
I spit the rest of my saliva and put my head on my dead brother to sleep during night. Tomorrow...
For the Queen...
Brothers gather up!
You know for who to fight. You know for who to win. I can't say nothing anymore. Die and win!
The field looks the same...full of corpses...
We trample our dead brothers and dead enemies to fight.
We fall on their blood and flesh
Are the Gods pleased? Do they have enough blood? How much?
I swing my sword around my head hitting him in the heart
His head pumps the rest of her blood in my sword
I look in his eyes and there he is.
Falling..dying.
Are the Gods pleased? How much?
And fight...and fight...
And there still is water in me,for I see the sweat going down from my forehead.
My knees are shaking.
I can't bare my own weight.
I yell into heavens and hells shoving myself in my honourable adversary.
And we fight...and fight...
And we won.
And we're not laughing.
And we're not happy.
We just rally to go home...
We don't come home with treasures...but with bodies.
Are the Gods pleased?
How much?
For the Queen...

Inhamare la Drum


Inhama-mi Spirite
Sufletu-mi la drum
Din mii si mii de stele
A mea cale'mi la un'ceput.

Printre entitati maiastre
Cu aripi ca de pasare.
Cu sentimente si placeri
Din frunza Maretului Tei.

Zambeste-mi lumina
Ca sa ma vad in oglinda
Sa ma pot citi
Dintr'o lacrima de crin.

Sa'ncep drumu'mi lung si anevoios
Si uneori foarte pietros
Dar in lumina eu sa vad
Al tau zambet de Zeu.

Exorcism

Exorcizo te,
Omnis spiritus immunde,
In nomine Baphomet,
Et in virtute veneficium
Ut descedas ab hoc humus,
Quod ego noster ad templum sanctum suum vocare dignatus est,
Ut fiat templum Dei vivi.
Et veneficium habitet in eo.
Exorcizo Te!


Ashtu malku te dat arkata Sastus seckz altamu
partu Iretempal krez ta felta Vaskalla Regent
Kelta Kelta Kelta
Hine


XILQA XILQA
BESA BESA

Suflet gol si macinat

Suflet gol si macinat
Ce uitare te-a luat

Cum de-ti piere inspiratia
Cand storcesti condeiu-n foaie...

Ai dezamagit in fapte
Unde Zeu erai in soapte

Ai promis si ai furat,
Acum ai doar de-asteptat

Cate lupte tu ai dus
Nesatul si nesupus

Acum tot ce ai creat...e
Un suflet gol si macinat

Faci si rime mici si proaste
Si crezi ca-i trecut la fapte

Dar,tu suflet gol si-amar
Mai ai multe de-nvatat.

Prost si chior ,asa cum e
Al tau drog tot Arta e.

Ai incredere in el
Si te va reface Zeu.

Ai iubit pe cineva
Mai presus decat Arta?

Te-a mai inteles cineva
Precum te-anteles Arta?!

De la mama ta incoa'
Totul este Arta ta.

Simturile-mi-s moarte

Mi'am pierdut si vocea mea
Si o caut altundeva
Vocea ta e si a mea
Imitarea altora.

Unde'mi ochii mi s'au dus
Privi pierdute'n stele
A mea privire in apus
E'o cometa printre ele

Si mirosul mi s'a dus
Din amurguri rafinate
Si nici propria mea putoare
Pe la nas nu mai imi bate.

Doar un ochi incins in frunte
Mi'a fost dat eu sa mai am
Cine stie cat de multe
Acel ochi va mai vedea.

Drumul creatiei

“Ş-odată demonul vroia să iasă din mine.

A rămas în ochi totuşi…”

Pierdut în neantul abrupt al singurătăţii,

Bietul bătrân sprijinit de toiagul dreptăţii

Caută-n veacuri prin conştiinţa eternităţii,

Nebunia momentului şi ceasul sur al morţii.

Duhu-I prăfuit de pulberi cenuşii de stele

Iar magia timpului se-ncheagă cu vrăjile mele;

Cu a sa putere luminează până şi soarele

Creat din toate lacrimile şi suspinele tale.

Mâna-ngheţată de timpuri scufundă ochi de morti

Sfârâind de durere-n soba neagră-nfundată

Iară scântei scapără cuvintele marilor impăraţi

De pe tronul ceresc,toiagul să se-mpartă.

Porunca bătrânului,îngerilor fusese dată

Ca omul să se deştepte de-nefiinţă-n viaţă

Asemeni furnicilor,muşuroaie s-mpânzească

Pământul,uriaşii şi astrele să se trăzească.

Luminile şi culorile bolţilor încet să pălească

Ca-n bătaia vântului,ura şi focul să se risipească

Şi-n esenţa omului de lut,geniul să sădească

Cuvinte grele ca mintea omului să-nflorească.

Mirific este dorul nespus al omului când timpul se scurge

Ş-noi cunoştinţe deşarte încarcă de pe corabia nălucirii.

Obsedat de jocul plăcerii şi dorinţa-i de a fi zeu, ajunge

Să trişeze,sufletul să şi-l vândă,să-nfurie bătrânul şi îngerii.

Timpul trece,iar omul tot mai mult petrece;

Iubeşte viaţa,uită de porunci,de cer şi păcătuieşte.

Pân` şi femeia creată din el îi un animal rece...

Iubindu-se doar pe sine,omul nu se mai mântuieşte.

În vise-i apare pe cer bătrânul din nori cu păr alb şi-i porunceşte:

Omule!fiul meu,trezeşte-te!iar tremurând tot,omul se trezeşte

Ş-îi cere iertare-n genunchi ş-ca un copil nevinovat el plânge,

Îşi îndoaie genunchii-n biserică,o ultimă rugăciune ş-iar fuge...

Se-neacă-n alcool,plăceri trupeşti,ucide cu sânge rece şi în sfârşit

Încalcă toate poruncile până când sufletul îi putrezeşte

Devine din fiinţa-nefiinţă mistuit de focul ce-l amăgeşte;

Reîntors in natura moartă,el,va deveni păgânul universului iubit.

Câtă tristeţe s-adună-n cer şi ce regrete-au înţelepţii

Şi cât de mâhnit ş-ndurerat îi dascălul vieţii

Când fii lui s-afundă-n pământul deznădejdii

Ş-taie cu săbii limbile,mâinile şi capetele nădejdii.

Golul nefiinţei să umple-n rădăcini sămânţa,

Apa-n sânge să se facă otravă neagră a ispitei,

Roadele să putrezească-n ţărâna făr` de viaţă,

Cruci falnice să se-nalţe-n cimitirul satanei.

Desfrânata Babilonului din vinul curviei să nască pucioasă,

Lumii păcătoase să-i fie adorată regină şi-nchinată.

Fiii ei,fariseii ,să ucidă cu o mânie dobitocească,

Credincioşii, la al leului răcnet vor fi înghiţiţi de damnată.

Cetatea haldeilor îi ruina desfătării celei scrise-n frunte

Iar zilele trec greu pân` la cea de-a doua venire a fiului lumii.

Esenţa suferinţei stă-n icoana sufletului ascunsă într-unul din munte;

În ea,suferinţa existenţei va deveni un apocalips mereu al urii.

Drumul creatiei

“Ş-odată demonul vroia să iasă din mine.

A rămas în ochi totuşi…”

Pierdut în neantul abrupt al singurătăţii,

Bietul bătrân sprijinit de toiagul dreptăţii

Caută-n veacuri prin conştiinţa eternităţii,

Nebunia momentului şi ceasul sur al morţii.

Duhu-I prăfuit de pulberi cenuşii de stele

Iar magia timpului se-ncheagă cu vrăjile mele;

Cu a sa putere luminează până şi soarele

Creat din toate lacrimile şi suspinele tale.

Mâna-ngheţată de timpuri scufundă ochi de morti

Sfârâind de durere-n soba neagră-nfundată

Iară scântei scapără cuvintele marilor impăraţi

De pe tronul ceresc,toiagul să se-mpartă.

Porunca bătrânului,îngerilor fusese dată

Ca omul să se deştepte de-nefiinţă-n viaţă

Asemeni furnicilor,muşuroaie s-mpânzească

Pământul,uriaşii şi astrele să se trăzească.

Luminile şi culorile bolţilor încet să pălească

Ca-n bătaia vântului,ura şi focul să se risipească

Şi-n esenţa omului de lut,geniul să sădească

Cuvinte grele ca mintea omului să-nflorească.

Mirific este dorul nespus al omului când timpul se scurge

Ş-noi cunoştinţe deşarte încarcă de pe corabia nălucirii.

Obsedat de jocul plăcerii şi dorinţa-i de a fi zeu, ajunge

Să trişeze,sufletul să şi-l vândă,să-nfurie bătrânul şi îngerii.

Timpul trece,iar omul tot mai mult petrece;

Iubeşte viaţa,uită de porunci,de cer şi păcătuieşte.

Pân` şi femeia creată din el îi un animal rece...

Iubindu-se doar pe sine,omul nu se mai mântuieşte.

În vise-i apare pe cer bătrânul din nori cu păr alb şi-i porunceşte:

Omule!fiul meu,trezeşte-te!iar tremurând tot,omul se trezeşte

Ş-îi cere iertare-n genunchi ş-ca un copil nevinovat el plânge,

Îşi îndoaie genunchii-n biserică,o ultimă rugăciune ş-iar fuge...

Se-neacă-n alcool,plăceri trupeşti,ucide cu sânge rece şi în sfârşit

Încalcă toate poruncile până când sufletul îi putrezeşte

Devine din fiinţa-nefiinţă mistuit de focul ce-l amăgeşte;

Reîntors in natura moartă,el,va deveni păgânul universului iubit.

Câtă tristeţe s-adună-n cer şi ce regrete-au înţelepţii

Şi cât de mâhnit ş-ndurerat îi dascălul vieţii

Când fii lui s-afundă-n pământul deznădejdii

Ş-taie cu săbii limbile,mâinile şi capetele nădejdii.

Golul nefiinţei să umple-n rădăcini sămânţa,

Apa-n sânge să se facă otravă neagră a ispitei,

Roadele să putrezească-n ţărâna făr` de viaţă,

Cruci falnice să se-nalţe-n cimitirul satanei.

Desfrânata Babilonului din vinul curviei să nască pucioasă,

Lumii păcătoase să-i fie adorată regină şi-nchinată.

Fiii ei,fariseii ,să ucidă cu o mânie dobitocească,

Credincioşii, la al leului răcnet vor fi înghiţiţi de damnată.

Cetatea haldeilor îi ruina desfătării celei scrise-n frunte

Iar zilele trec greu pân` la cea de-a doua venire a fiului lumii.

Esenţa suferinţei stă-n icoana sufletului ascunsă într-unul din munte;

În ea,suferinţa existenţei va deveni un apocalips mereu al urii.