“Ş-odată demonul vroia să iasă din mine.
A rămas în ochi totuşi…”
Pierdut în neantul abrupt al singurătăţii,
Bietul bătrân sprijinit de toiagul dreptăţii
Caută-n veacuri prin conştiinţa eternităţii,
Nebunia momentului şi ceasul sur al morţii.
Duhu-I prăfuit de pulberi cenuşii de stele
Iar magia timpului se-ncheagă cu vrăjile mele;
Cu a sa putere luminează până şi soarele
Creat din toate lacrimile şi suspinele tale.
Mâna-ngheţată de timpuri scufundă ochi de morti
Sfârâind de durere-n soba neagră-nfundată
Iară scântei scapără cuvintele marilor impăraţi
De pe tronul ceresc,toiagul să se-mpartă.
Porunca bătrânului,îngerilor fusese dată
Ca omul să se deştepte de-nefiinţă-n viaţă
Asemeni furnicilor,muşuroaie s-mpânzească
Pământul,uriaşii şi astrele să se trăzească.
Luminile şi culorile bolţilor încet să pălească
Ca-n bătaia vântului,ura şi focul să se risipească
Şi-n esenţa omului de lut,geniul să sădească
Cuvinte grele ca mintea omului să-nflorească.
Mirific este dorul nespus al omului când timpul se scurge
Ş-noi cunoştinţe deşarte încarcă de pe corabia nălucirii.
Obsedat de jocul plăcerii şi dorinţa-i de a fi zeu, ajunge
Să trişeze,sufletul să şi-l vândă,să-nfurie bătrânul şi îngerii.
Timpul trece,iar omul tot mai mult petrece;
Iubeşte viaţa,uită de porunci,de cer şi păcătuieşte.
Pân` şi femeia creată din el îi un animal rece...
Iubindu-se doar pe sine,omul nu se mai mântuieşte.
În vise-i apare pe cer bătrânul din nori cu păr alb şi-i porunceşte:
Omule!fiul meu,trezeşte-te!iar tremurând tot,omul se trezeşte
Ş-îi cere iertare-n genunchi ş-ca un copil nevinovat el plânge,
Îşi îndoaie genunchii-n biserică,o ultimă rugăciune ş-iar fuge...
Se-neacă-n alcool,plăceri trupeşti,ucide cu sânge rece şi în sfârşit
Încalcă toate poruncile până când sufletul îi putrezeşte
Devine din fiinţa-nefiinţă mistuit de focul ce-l amăgeşte;
Reîntors in natura moartă,el,va deveni păgânul universului iubit.
Câtă tristeţe s-adună-n cer şi ce regrete-au înţelepţii
Şi cât de mâhnit ş-ndurerat îi dascălul vieţii
Când fii lui s-afundă-n pământul deznădejdii
Ş-taie cu săbii limbile,mâinile şi capetele nădejdii.
Golul nefiinţei să umple-n rădăcini sămânţa,
Apa-n sânge să se facă otravă neagră a ispitei,
Roadele să putrezească-n ţărâna făr` de viaţă,
Cruci falnice să se-nalţe-n cimitirul satanei.
Desfrânata Babilonului din vinul curviei să nască pucioasă,
Lumii păcătoase să-i fie adorată regină şi-nchinată.
Fiii ei,fariseii ,să ucidă cu o mânie dobitocească,
Credincioşii, la al leului răcnet vor fi înghiţiţi de damnată.
Cetatea haldeilor îi ruina desfătării celei scrise-n frunte
Iar zilele trec greu pân` la cea de-a doua venire a fiului lumii.
Esenţa suferinţei stă-n icoana sufletului ascunsă într-unul din munte;
În ea,suferinţa existenţei va deveni un apocalips mereu al urii.
